Zilele trecute am avut cu un amic, printre alte discuţii interesante o discuţie despre atitudinea românului în trafic. Şi amicul cu care aveam discuţia a reuşit sa pună în cele mai potrivite cuvinte - chiar perfecte aş zice, atitudinea majorităţii românilor în trafic: românul are fibrilaţii când e la volan. Să iasă în evidenţă indirect el, prin tancul 16x16 pe car îl conduce, să arate că el se grăbeşte incredibil de tare într-o duminică dupămasă când oraşul e aproape gol, şi nu are timp să stea după omul de rând care depăşeşte sfios cu 10km/h limita maximă admisă în oraş; şi asta pentru că pendulează între a încurca traficul mergând prea încet (n.a. cu 50km/h) şi a respecta legea (halal lege!); să îşi arate îndemânarea supraomenească prin slalomuri la 8 dimineaţa chiar şi doar printre 2 amărâte de maşini a căror şoferi preferă să cedeze decât să ăşi proclame dreptul de a circula fără a se asigura continuu pe propria bandă, etc. ...Ar mai fi multe alte scenarii. Ideea de bază: majoritatea şoferilor, trecând de faptul că nu sunt disciplinaţi în trafic, fibrilează doar la ideea că deja culoarea verde a semaforului e activă de 3 secunde şi coloana nu se mişcă. Domle, noi n-avem viaţă. Orice facem, facem de ochii lumii, disperăm în încercările de-a fi originali dar mai cu seamă de-a arăta celorlalţi că suntem originali, şi luat la nivel generic, indiferent că e vorba de trafic, shopping, outfit, viaţă profesională, amenajarea apartamentului sau o ieşire la bere cu prietenii, noi nu ne bucurăm cu adevărat de nimic. Maşina pe care o conducem trebuie să iasă în evidenţă cu orice preţ şi asta ne ţine tensionaţi 24/7. Asta în loc să ne bucurăm de o maşină comodă, un CD cu muzică bună şi puţină căldură, şi de faptul că putem ajunge mai repede de la A la B. Când mergem la cumpărături ne uităm la orice căcăţel de ofertă 4-la-preţ-de-3 şi ne umplem coşul cu lucruri majoritar inutile sau cantităţi inumane (după principiul: cine ştie când mai ajung la supermaket). Asta în loc să ne concentrăm la o lista cu lucruri necesare de cumpărat şi să ne bucurăm că avem de unde lua, sau că putem să savurăm o ciocolată bună pentru că ne place nu pentru că era la ofertă. Ne chinuim să arătăm cât mai bine când ne uităm în oglindă, că doar haina face pe om şi nu omu' hainele :), şi nu ceea ce avem in cap contează ci cum ne îmbrăcăm (apropo de chestia asta, în The Pursuit of Happyness este o scenă de genul ăsta, când merge tipu' la interviu îmbrăcat de tot rahatu da' pregătit foarte bine). Asta în loc să ne bucurăm de o cămaşă comodă care vine şi bine sau de o pereche de pantaloni care se potrivesc cu cămaşa, sau pur şi simplu de faptul că avem o alimentaţie sănătoasă şi şi nu ne stă cureaua sub burtă (declar oficial că mie încă tot acolo îmi stă, ar fi timpul să face ceva în privinţa asta :D). Ne grăbim să luăm gresie şi faianţă de la Praktiker sau Baumax şi ne facem mobilă la comandă te miri pe unde pe la ce meşter de mâna a doua care transportă mărfuri şi în timpul liber bate cuie în pal, şi după aceea ne mirăm cum ne arată apartamentul şi găsim 1001 lucruri care nu corespund, detalii care arată urât pentru că nu ne-am gândit la ele iniţial sau meşterii s-au grăbit să prindă următoarea lucrare. Asta în loc să consultăm nişte cataloage, să combinăm nişte culori şi să planificăm măcar cât se poate înainte, să nu ne trezim după ce treaba e făcută că nu ne convine.
În orice scenariu sau activitate pe care o întreprindem ne grăbim, fibrilăm de nerăbdare şi ne pierdem viaţa trăind cu frica de a nu ne ajunge timpul să facem 100 de lucruri, în loc să facem 10 ca lumea, şi să ne bucurăm de ele. Poate e dorinţa de-a recupera şi a fi la zi cu tot ce-am pierdut în comunism, poate e dorinţa de-a ne afirma, poate e inadaptabilitatea la secolul vitezei, sau poate o fi altceva. Cert e că fibrilăm peste tot unde mergem şi orice întreprindem în loc să ne bucurăm de viaţă, să ne asumăm responsabilităţile pentru acţiunile noastre şi să luăm doar atâta cât putem duce, pentru că mai mult ne va da bătăi de cap şi ne va stzresa inutil.
Şi ca să revin la treaba cu traficul, in a nutshell: ce ne costă să rămânem calmi la semafor şi când se face verde să pornim frumos de pe loc, să conducem responsabil şi atent în trafic ? Sigur, întotdeauna poţi merge mai rapid, poţi ajunge mai repede la destinaţie. Şi la propriu şi la figurat. Întrebarea e: merită ? Merită riscul unui accident în favoarea a câteva minute în minus la drum ? Merită apartamentul să arate aiurea doar pentru că nu am avut răbdare să plănuim ceva frumos ? Fact is, nu apartamentul care arată urât sau turaţia motorului la semafor ne afectează, ci fibrilaţiile unei vieţi duse într-un continuu stres ca nu cumva să ne scape ceva - ne vor afecta târziu, când vom fi prea bătrâni ca să ne mai pese că am fi putut face altfel. Because fact is - puţini oameni sunt care ştiu cu claritate absolută ce vor de la viaţă şi că ceea ce vor e ceva bun, cu atât mai puţin ştiu mulţi dintre noi, românii, cărora ni s-a oferit libertatea după zeci de ani de comunism, dar pentru care n-am primit manual de utilizare. Pentru că, cum spunea the good ol' Murphy, oamenii când sunt liberi să facă ce vor de obicei se copiază unii pe alţii.
Smile, tomorrow may be worse!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu