Povestiri adevarate

Aţi avut vreodată senzaţia când aţi ieşit dintr-un loc unde aţi stat 2-3 minute, că a fost ca un weeked prelungit, de coşmar, care nu se mai termină ? Ţineţi minte scenele din filme în care "the one" are la dispoziţie 3 secunde să dezarmeze o bombă şi acele 3 secunde durează o veşnicie ? Scena din Swordfish când tipu' trebuie să afle ceva parolă în 60 de secunde cu o tipă făcându-i blow job şi un pistol îndreptat spre capul lui ? Well...de secunde din acestea care nu se mai termină am avut eu parte zilele trecute în camera unei instituţii publice Noname :D.

Imaginaţi-vă o încăpere cu 2 ghişee în care au loc maxim 3 persoane şi şi acelea doar înghesuite. O tanti se ceartă cu tantile de partea cealaltă a ghişeului, reproşându-le că nu se pot afla de la ele informaţii concrete decât despre cizme şi detergenţi. Tantile de partea cealală a ghişeului urlă care cum apucă, reporşează susnumitei că trebuie să îi dicteze cererea ca în clasa I. O altă tanti mai în vârstă, cu unghii negre care emana un miros de slănină afumată (no offense ma'am, dar apa e totuşi cât de cât ieftină) stătea şi ea la coadă să depună ceva hârtii. Moment în care un domn prezentabil intră pe uşă (care uşă ca norocu', se deschidea în extrerior, căci dacă s-ar fi deschis în interior cred că nu încăpea lumea prin gaura formată din cauza unghiului mic format între uşă şi perete, unghi generat de impactul uşii cu ghişeul) şi mă roagă foarte politicos (!) dacă îi dau voie să trec, motivând că nu se poate freca de perete. Eu i-aş da voie cu cea mai mare plăcere, dacă - din nou - nu ar fi ghişeul care să mă împiedice să creez spaţiul necesar domnului pentru a putea trece...Desigur, ajungând şi eu la rând, o doamnă foarte amabilă mă primeşte politicos şi îmi rezolvă problema pe care o aveam, fără reproşuri de întârziere sau alte lucruri de genul acesta. Îmi dă un bileţel ca dovadă a vizitei mele acolo, ies triumfător din Ţara Minunilor (ciudat, Alice nu era pea acolo!), şi mă gândesc cu cât fusesem mai tânăr, când, cu mult timp înainte, nu îmi aminteam exact, intrasem în acea încăpere...Nu mă întâlnisem nici cu d-l. Gavrilescu acolo...
Cireaşa de pe tort care mi-a adus zâmbetul pe chip, a fost o tanti de la biroul de abonamente care croşeta ceva - probabil pentu nepoţică...Noroc că mai era o tanti acolo, şi nu era coadă, care mi-a făcut abonament.

Adevărul e dincolo de noi!